10 noiembrie Avem o noua profa de romana. „So what?“ ar zice Mircea, cel mai crazy baiat din clasa, care pozeaza intr-un rebel din filmele americane – cel mai tare hobby al lui. Sincer, nu credeam ca o sa zic asa ceva, dar profa asta imi place. In primul rand nu ne trateaza de sus si, secundo, ne spune pe alocuri chestii de-a dreptul interesante. De curand ne-a povestit despre jurnale. Stiai ca aproape toti marii scriitori au avut cate un jurnal? Suntem tari, diary! O sa crezi ca te-am renegat, dar cand profa ne-a intrebat daca avem sau am avut vreodata un jurnal, n-am avut tupeu sa ridic mana, mai ales ca Mircea incepuse deja sa faca mijto de orice posibil detinator de jurnal. De fapt, nu voiam sa fiu din nou subiectul nr. 1 de discutie in scoala. Si asa sunt o ciudata in ochii celorlalti, chestie care nu ma deranjeaza prea tare, avand in vedere ca termenul asta ma scoate din multimea absolut terna a colegilor mei. Profa zicea ca e destul de complicat sa scrii ceva intr-un jurnal la modul cel mai sincer si fara niciun fel de cenzura, mai ales ca nu poti scapa din vedere faptul ca exista un public care priveste intotdeauna peste umarul tau si care-ti va citi cele mai intime ganduri... Oricum, diary, in camera mea nu suntem decat noi doi, iar tu esti cel mai bun prieten al meu. N-am de ce sa ma cenzurez, iar in ce-i priveste pe cititori, nu cred ca ar interesa pe altii ce-i trece prin cap unei fete aiurite de 17 ani. Singurul nostru cititor potential este mama, care ar da orice sa afle ce aiureli scriu eu atunci cand ea crede ca fac traduceri la engleza. Uneori ma intreb daca, chiar in acest moment in care noi doi stam de vorba, in alta parte o alta fata sau un alt baiat sta treaz la ora asta tarzie din noapte si scrie o fila de jurnal... Aberez, ca de obicei, dar imi permit, avand in vedere ca totul o sa ramana intre noi doi. Ieri m-am intalnit cu Bogdan. Nu stiu cum a reusit, dar mi-a pus o floare in banca. Toate colegele au ramas cu gura cascata, inclusiv Alina, care deja simt ca a trecut in alta tabara. A fost momentul meu de glorie, oricum, si nu mi-am putut abtine un suras de satisfactie. Desi era destul de frig, ne-am plimbat printr-un parc din apropierea scolii, ca sa ne mai bucuram de frunze pana cand nu le va ineca zapada. Inainte, cand ma sarutau alti baieti, imi venea sa rad, pentru ca mi se parea absolut ridicola toata povestea aia despre fabulosii fiori pe care ar fi trebuit sa-i simt si care in cazul meu lipseau cu desavarsire. In schimb, mintea imi strabatea tot felul de coclauri amuzante sau chiar ridicole, iar eu ma straduiam din rasputeri sa par implicata in acea unire de buze care, de cele mai multe ori, nu era decat un gest mecanic, de bun-simt, pe care trebuia sa-l faci intr-o anumita imprejurare, la fel cum, cand intra un profesor in clasa, trebuie sa saluti. Cu Bogdan a fost, clar, altfel. N-am mai avut vreme sa ma gandesc la nimic. Aveam doar sentimentul unei calatorii intr-un spatiu care nu avea timp si din care nu as mai fi vrut sa ma intorc. Bineinteles ca am ajuns acasa tarziu. Auzeam in reluare vocea tatei care urla la mine, ca de obicei, si atunci mi-am dat seama ca pentru momente ca sarutul meu cu Bogdan merita sa suporti tot restul...

» adauga comentariul tau

» adauga comentariul tau