10 octombrie Sunt relativ traumatizata. Zilele trecute am fost la spital cu Maria, pentru avort. Am luat metroul. Maria era absolut transfigurata. Pletele ei negre contrastau cu pielea brusc straniu de alba. Nu mai plangea si parea ca a scapat si de agitatia care o stapanise in ultimele zile. Mie, in schimb, imi tremurau picioarele si aveam senzatia ca toata lumea din metrou ne privea acuzator. Toti stiau, clar! Pentru prima oara in viata m-am infuriat ca nu aveam masina si mi-am amintit de toate fostele mele colege de liceu care isi lafaiau fundurile in masinile personale intr-a XII-a. Am iesit de la metrou. Maria era un pic cam incoerenta si-mi tot repeta ca azi va chiuli la toate orele, dupa care o apucau niste mici crize de ras, pe care le-am pus pe seama nervilor intinsi la maximum. In fata spitalului era Filip. Statea pe bordura si fuma. Am fost foarte surprinsa si tocmai ma pregateam sa ma iau de el, dar n-am mai apucat sa scot niciun cuvant, pentru ca Maria s-a aruncat in bratele lui. Hm! Despre ce era vorba? O conspiratie? Fratele meu mi-o fura pe cea mai buna prietena? Sau ar fi trebuit sa fiu mai degraba bucuroasa pentru ca Maria isi gasea alinare in persoana lui Filip? Am urcat destul de tulburata. L-am privit pe Filip pe deasupra capului Mariei (care e mai mica decat noi doi), dar mi-a evitat privirea. Am ajuns in sfarsit in fata cabinetului. Mi se parea ca ceva lipseste. Era forfota aceea obisnuita de pe culoarele unui spital, care, daca nu esti deja ametit de frica, te ameteste sigur. Usa cabinetului in fata caruia asteptam s-a deschis si n-a iesit un capcaun cu 10 capete si cu o drujba in mana, cum ma asteptam, ci o asistenta maruntica si plictisita cu o foaie in mana. A citit numele Mariei poticnindu-se, ca o profa care citeste pentru prima oara catalogul, apoi i-a facut semn sa intre. N-am putut sa intram cu ea, logic, asa ca am ramas cu gura cascata in fata unei usi inchise, asteptandu-ma sa aud cine stie ce sunete infioratoare dinauntru. Dar nu s-a auzit nimic. Iar dupa 10 minute a iesit Maria cu lacrimi in ochi si cu un zambet in coltul gurii, insotita de mutra acra a asistentei. “N-am putut. Asa ca voi fi mama.“ Sincer, n-am stiut ce sa-i zic, dar Filip a imbratisat-o si i-a zis ca a luat decizia corecta.

» adauga comentariul tau

» adauga comentariul tau